Timp de două zile nu am putut să scriu nimic, nici despre Colectiv, nici despre altceva. Durerea era prea mare pentru tot ce se întâmplase. Nu am putut să răspund la telefon, să vorbesc, să mă preocupe altceva decât tragedia care avea să ne umbrească nu doar week-end-ul, ci și tot restul vieții.

Aș fi vrut să îmi pun și eu un pătrat negru la avatarul de pe Facebook în semn de doliu. Nu am făcut-o. Și nu pentru că nu m-aș simți îndurerată și în doliu, ci pentru că m-am gândit la momentul în care ar trebui să revin ulterior la o fotografie normală. Când va fi? Peste 3 zile, când se termină doliul național? Peste 7 zile, când se va comemora o săptămână de la tragedie? După 40 de zile, așa cum se mai practică? După un an, așa cum țin doliu unii oameni? Nu! Acest doliu va rămâne mereu în sufletul meu și nu îl voi putea scoate niciodată. Nu voi uita niciodată ce s-a întâmplat și de ce și, chiar dacă ușor ușor vom reveni la viețile noastre, acest doliu va rămâne pe veci acolo, marcându-ne existența!

Era sâmbătă dimineața, la ora 7. Vineri mă culcasem devreme, după o zi obositoare. Fiică-mea încă dormea, așa că am profitat de puțin timp ca să văd ce mai zice online-ul. Am văzut la o cunoștință că și-a schimbat fotografia de profil cu un pătrat negru și a postat un mesaj trist. M-am gândit că a suferit un deces în familie și m-am întristat. Apoi am văzut că nu era singura în această postură și mi-am dat repede seama că s-a întâmplat ceva rău. Am început să citesc știrile și să dau drumul la TV. Am rămas cu gura căscată, profund marcată de tot ce se întâmplase în timp ce eu… am dormit bine mersi în patul meu. Am început să plâng, să mă revolt, să tremur… Când s-a trezit fiică-mea, am strâns-o în brațe mai puternic ca niciodată și cu ochii în lacrimi i-am spus că o iubesc. Când m-a sunat tata, ochii mei s-au umplut din nou de lacrimi… Știam că eu încă am o familie cu care pot vorbi și de care mă pot bucura… rudele și prietenii victimelor nu mai pot spune asta. Și e o stare greu de descris în cuvinte…

De atunci și până acum am citit absolut toate articolele și toate știrile. Am absorbit cu lacrimi în ochi și fără să pot dormi TOT. Toate opiniile, toate mărturiile, toate cuvintele din toate taberele. Și m-am întristat și mai tare când am văzut că până și în acest moment de groază ne-am împărțit în tabere. În acest moment în care ar fi trebuit să înțelegem că nu au murit niște rockeri, arhitecți, fotografi, muzicieni, ci au murit niște OAMENI. Și indifirent cât de diferite sunt pasiunile, preocupările sau credințele noastre, în astfel de momente ar trebui pur și simplu să fim solidari, toleranți și, în primul rând, oameni. Să nu băgăm politica în toată treaba asta și, în nici un caz, să nu le atribuim victimelor apelative îngrozitoare (nici nu le mai menționez aici), doar pentru că ar avea alte credințe și alte preferințe muzicale. Sunt victime, sunt oameni, și ar fi putut oricare dintre noi să fie în locul lor. Pentru că ceea ce s-a întâmplat nu a avut loc deoarece ei ascultau rock, ci pentru că niște tineri ignoranți au pus pe prim-plan profiturile imense, în detrimentul siguranței oamenilor care le treceau pragul.

Nu i-am cunoscut personal pe cei care au pierit sau au fost în acea seară în Colectiv. Dar, acum simt că i-am cunoscut pe fiecare dintre ei, pentru că au rămas pe veci în sufletele și în mințile noastre. Aș fi vrut să pot face ceva de la sute de kilometri distanță. Simțeam că vreau să îmi dau jos pielea de pe mine și să le-o dau lor, celor care încă sufereau prin spitale. Simțeam că sunt inutilă și asta a durut și mai mult…

M-a emoționat enorm solidaritatea celor care încă mai sunt oameni. A miilor de tineri, cadre militare, voluntari, companii și organizații care s-au mobilizat într-un colectiv solidar și care au putut aduce un strop de ajutor și de alinare în aceste momente teribile…

Da, va continua o perioadă de anchete, de întrebări, de încercare de găsire a unor vinovați. Și sper din toată inima ca vinovații să nu fie, ca și în cazul accidentului aviatic din Apuseni, tot cei decedați. Chiar sper ca de data aceasta lucrurile să se schimbe pentru totdeauna și să conteze, așa cum ar trebui, viețile și siguranța oamenilor, nu corupția și banii. Sper ca această solidaritate din partea tuturor oamenilor care au plâns și au înțeles ceva din această tragedie să nu se oprească aici. Acei oameni au murit tocmai ca noi să înțelegem că se întâmplă ceva grav cu sistemul nostru și că e de datoria noastră să schimbăm lucrurile. Pentru memoria lor, dar și pentru viitorul copiilor noștri…

Deșteaptă-te, române! Corupția ucide! Noi și doar noi, un colectiv unit, putem salva România, acea Românie pe care ne-o dorim și pe care a venit timpul să o avem!

Foto: te-ajut.ro

November 2, 2015
colectiv
România, un colectiv în doliu
Timp de două zile nu am putut să scriu nimic, nici despre Colectiv, nici despre altceva. Durerea era prea mare pentru tot ce se întâmplase. Nu […]